Tăcerea e de aur, uneori
Eu sunt genul ăla de om căruia îi place să vorbească, mult, şi de multe ori aiurea, dar am recunoscut întotdeauna că-mi place să aberez şi mi-am asumat riscurile. Bine, pot vorbi mult şi bine şi la modul serios, dar asta se întâmplă mai rar pentru că nu prea am cu cine mă lua la discuţii serioase, dar ştiu să fac diferenţa între miştocăreală şi serios. Oricum, atât cât îmi permit, aberaţiile rămân în prim-plan, că doar de asta mi-am făcut şi blog, să pot abera în voie.
Astăzi am avut proba orală la română, o frecţie în esenţa, doar ca să ne scoată puţin din casă. „Examenul” a fost barbar de uşor, pur şi simplu a trebuit să vorbesc şi să-mi dau cu părerea despre un text. Iar aici, soarta, în care nu cred, m-a lovit. A trebuit să îmi spun opinia despre importanţa tăcerii în anumite situaţii de comunicare. Eu? Ală care vorbeşte mult să-şi dea cu părerea despre importanţa tăcerii? HA! Până şi proful a început să râdă, ştiind cel mai bine cum turui ca o moară stricată la orele lui. Aşadar, cu zâmbetul pe buze îmi zice: „Deci aşa domnule Popa, tăcerea e de aur zici, cum se face că în cazul tău nu prea se aplică?”
Am scăpat repede, afirmând că îmi place să vorbesc mult chiar dacă uneori aiurea, şi nu mă interesează cine mă aude, pur şi simplu îmi place să mă trezesc vorbind. A rămas puţin blocat, pentru faptul că am recunoscut, dar asta e, îmi asum riscurile.
Ideea e că, după ce am ieşit din examen şi am ajuns acasă am rămas pe gânduri, şi am dreptate, uneori tăcerea e de aur, şi uneori e bine să tac, chiar dacă îmi place să vorbesc, e o chestie care trebuie s-o corectez la mine, dar după cum mă cunosc n-am so fac, dar măcar m-a pus pe gânduri. Nimic nu-i întâmplător, cred că cineva a vrut să-mi zică subtil: „uneori mai taci dracului din gură”. Ok, am înţeles, o să mă gândesc la asta. Oricum, aici, pe blog, n-am să tac în veci!
Niciun comentariu