Eu sunt genul ăla de om căruia îi place să vorbească, mult, și de multe ori aiurea, dar am recunoscut întotdeauna că-mi place să aberez și mi-am asumat riscurile. Bine, pot vorbi mult și bine și la modul serios, dar asta se întâmplă mai rar pentru că nu prea am cu cine mă lua la discuții serioase, dar știu să fac diferența între miștocăreală și serios. Oricum, atât cât îmi permit, aberațiile rămân în prim-plan, că doar de asta mi-am făcut și blog, să pot abera în voie.
Astăzi am avut proba orală la română, o frecție în esența, doar ca să ne scoată puțin din casă. „Examenul” a fost barbar de ușor, pur și simplu a trebuit să vorbesc și să-mi dau cu părerea despre un text. Iar aici, soarta, în care nu cred, m-a lovit. A trebuit să îmi spun opinia despre importanța tăcerii în anumite situații de comunicare. Eu? Ală care vorbește mult să-și dea cu părerea despre importanța tăcerii? HA! Până și proful a început să râdă, știind cel mai bine cum turui ca o moară stricată la orele lui. Așadar, cu zâmbetul pe buze îmi zice: „Deci așa domnule Popa, tăcerea e de aur zici, cum se face că în cazul tău nu prea se aplică?”
Am scăpat repede, afirmând că îmi place să vorbesc mult chiar dacă uneori aiurea, și nu mă interesează cine mă aude, pur și simplu îmi place să mă trezesc vorbind. A rămas puțin blocat, pentru faptul că am recunoscut, dar asta e, îmi asum riscurile.
Ideea e că, după ce am ieșit din examen și am ajuns acasă am rămas pe gânduri, și am dreptate, uneori tăcerea e de aur, și uneori e bine să tac, chiar dacă îmi place să vorbesc, e o chestie care trebuie s-o corectez la mine, dar după cum mă cunosc n-am so fac, dar măcar m-a pus pe gânduri. Nimic nu-i întâmplător, cred că cineva a vrut să-mi zică subtil: „uneori mai taci dracului din gură”. Ok, am înțeles, o să mă gândesc la asta. Oricum, aici, pe blog, n-am să tac în veci!
